În acte poartă numele de Marcel Hazaparu. În viaţa monahală este părintele Nectarie. Poartă haina călugăriei şi este o adevărată poveste de viaţă. Vorbeşte cu blândeţe şi înţelepciune şi, acum, la vârsta sa de 50 de ani, se consideră cel mai aproape de Dumnezeu. De mai bine de doi ani este pustnic la Muntele Sfânt şi trăieşte într-o căsuţă de lemn în pădure.
Cu toate acestea, părintele Nectarie este deschis oricărei discuţii. A ajuns aici, după multă căutări, experienţe şi rugăciuni. Acum consideră că şi-a îndeplinit menirea în această lume: se roagă pentru el şi pentru alţii. Originar din oraşul nemţean Roman, părintele Nectarie a absolvit Institutul Politehnic “Gh. Asachi” din Iaşi, promoţia 1989. De mai bine de 15 ani a fost inginer al Serviciului de Echipamente Electronice din cadrul Intreprinderii Maşini Unelte din Iaşi. Deşi este de profesie inginer, nu aceasta a fost menirea lui. A fost pasionat de tot de înseamnă cunoaştere, şi-a pus sute de întrebări la care a căutat răspunsuri. La unele a găsit, la altele încă nu. Încă din anii studenţiei era pasionat de Yoga. Este unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei “Vipassana”, şi ani de zile a încercat tot felul de tehnici de meditaţie budistă. După câţiva ani, şi-a dat seama că nu a găsit ceea ce căuta. “Acolo veneau oameni cu probleme. Fiecare avea un scop şi venea la cursuri ca să scape de acele probleme. Unii aveau tot felul de complexe: unii erau timizi, alţii erau mici de statură… Mi-am dat seama că aceşti oameni veneau acolo doar ca să scape de acel complex, adică să deprindă tehnici de autocontrol. Acele tehnici erau dubioase. Nu era ceea ce-mi doream. Nu era ceea ce, de fapt, eu căutam. După mai bine de trei ani am înţeles că nu mă regăsesc acolo”, a afirmat părintele Nectarie. “Încet, încet, am observat că se ajunge la o slujire către anumite zeităţi, idoli….Şi nu este normal! Atunci m-am rupt! Ajunsesem într-o fundătură! Eu aveam o căutare sinceră. Ajunsesem străin printre colegii mei”, a mai adăugat părintele Nectarie. Regăsirea în ortodoxie Ruptura de tehnicile budiste s-a produs în anul 1999. Atunci, a avut loc un eveniment care l-a convins pe Marcel Hazaparu de la acea vreme că ortodoxia este drumul pe care îl căuta. “Eu am vrut să pun bazele unui centru de meditaţii pentru cei de la Vipassana. Pentru aceasta, găsisem un câmp frumos, un colţ de natură liber, plin de verdeaţă. Era undeva în nordul ţării, în judeţul Suceava. Trebuia să mă întâlnesc cu proprietarii acelui teren şi să batem palma. Numai că am ajuns de cu seară şi am fost nevoit să rămân peste noapte acolo, într-o casă părăsită”, a rememorat părintele. Pe la miezul nopţii, am început să simt ceva ciudat.O frică inexplicabilă. O frică necurată. Nu înţelegeam ce să întâmplă. Atunci am început să spun o rugăciune şi am simţit că acea rugăciune mă linişteşte. Am zis-o în gând, toată noaptea. Treptat am reuşit să mă iniştesc, însă tot cu acea rugăciune eram pe vârful buzelor. Când s-a luminat de ziuă, am rămas uluit! La capul meu apăruse o icoană! Nu am ştiut niciodată dacă acea icoană a fost de la început acolo şi eu nu am văzut-o, sau a apărut de undeva….”, a mai adăugat părintele. Din acea clipă a fost convins că menirea lui pe acest pământ este călugăria. Pustnicia La începutul anului 2001, Marcel Hazaparu a devenit monah. Timp de patru ani a fost călugăr la Mănăstirea Oituz, apoi viaţa l-a dus la Schitul Daniil Sihastru din Suceava, unde a rămas doi ani. S-a întors iar la Oituz unde a fost pustnic. “Dacă nu ai un duhovnic bun, nu rezişti. Este foarte greu să faci faţă. Programul de muncă, de rugăciune nu e deloc ceva uşor. Rugăciunile au loc noaptea, dar şi ziua. E multă muncă, de la construcţii şi până la împletituri de mână migăloase”, a mai afirmat părintele. Rugăciunile ţineau de la 12 noaptea şi până la ora 4 în zori. La ora 9.00 se ducea în pădure după lemne, apoi citea, până la ora 12 când era masa. Până la ora 15.00 când începea vecernia nu stătea o clipă. Seara, făcea metanii. “E greu să respecţi un program strict. Apare un război greu de dus cu tine, un război care nu se poate descrie în cuvinte”, a mai afirma monahul. Au urmat apoi alte mănăstiri din ţară, unde părintele Nectarie a locuit câţiva ani. În luna septembrie 2011, după postul Sfintei Marii a plecat în Grecia, la Sfântul Munte. Părintele stă într-o chilie în zona Colciu. Nu mănâncă decât legume, fructe şi bea apă. Singura carne pe care o acceptă este cea de peşte sau fructele de mare, asemeni celorlalţi călugări. Întors acum acasă, ca să-şi revadă părinţii din Roman, povesteşte vechilor prieteni din ţară cum este acolo, în lumea monahală. Vorbeşte despre cele cele 20 de mănăstiri situate pe Muntele Athos, despre schituri, chilii şi despre pustnicii de acolo, printre care este şi el. Vorbeşte despre Chinotita, adică despre adunarea reprezentativă fomată din monahi veniţi de la fiecare mănăstire în parte, dar şi despre cei 200 de călugări români din cei peste 2.000 care se roagă pe Athos veniţi din toate colţurile lumii. “Pe Muntele Sfânt sunt două schituri cu călugări români. Este vorba dspre Prodromul unde este viaţă de obşte şi se roagă 50 de călugări, dar şi schitul Lacul care are 12 chilii. Eu locuiesc într-o chilie în zona Colciu”, explică el. Orele de rugăciune sunt cele de noapte, iar rânduiala este una strictă. Pe Muntele Sfânt sunt rânduieli de sute de ani, sunt rugăciuni vechi de sute de ani. Acolo, totul este unic. Nimic nu se poate compara cu sfinţirea de acolo. Este o stare de pace pe care, ca monah, nu o poţi găsi nicăieri în lume, a concluzionat părintele Nectarie.
Citeste mai mult: adev.ro/n0zyrz
